În 27 iulie 2026, MMFTSS a organizat ”Întâlnire de lucru privind dezvoltarea serviciilor sociale pentru persoanele cu dizabilități și persoanele vârstnice”. La eveniment s-au întâlnit: DGASPC, DAS, ONG-uri și federații ale funizorilor de servicii sociale, ONG care apară drepturile persoanelor cu dizabilități și a celor vârstnice și furnizori privați SRL de servicii pentru aceste categorii. Din minister au fost prezenși reprezentanți ai ANPDPD, Departamentului de servicii sociale și ANPIS.
Starea: tensionată, de neîncredere, de nemulțumire, mai ales urmare a celui mai recent scandal din serviciile sociale. Așteptările: de la zero, la ”haideți odată să facem ce e de făcut”! Efectul: din întâlnire de lucru am ajuns la un fel de audiere de opinii. Urmarea: se vor realiza grupuri de lucru pe teme, la care vom fi invitați.
Noi, ca federație a furnizorilor de servicii sociale, am făcut o sumă de afirmații: – Susținem funcționarea serviciilor sociale exclusiv în condițiile legii, – Condiția cea mai importantă a existenței în continuare a furnizorilor privați ONG de servicii sociale este aplicarea mecanismului de finanțare ”banul urmează beneficiarul”, – Noile standarde de calitate conțin inclusiv simplificarea actualelor standarde, prin urmare ministerul trebuie să ne adopte cât mai rapid, – Ministerul Muncii deține întreg pachetul de reformă, dar acesta este mult întârziat sau blocat, deci este esențial să urmeze cu celeritate implementarea procesului, începând cu pilotarea mecanismului de finanțare, – Dezinstituționalizarea realizată fără criterii clare și fără suficienta pregătire a beneficiarilor, precum și fără servicii în comunitate și de asistenta de urgență, se dovedește deja generatoare de probleme care necesită soluții imediate.
Punctele de vedere integrale, exprimate de directoarea națională și directoarea de advocacy și comunicare FONSS în cadrul evenimentului, sunt postate aici:
Pe acest rând de scaune suntem colegi din mai multe federații și organizații membre ale Platformei Sociale din România, o coaliție care reprezintă peste 450 furnizori de servicii sociale. În această calitate încerc să răspund la întrebările dumneavoastră, spunând că am fost acum câteva săptămâni aproape, cu toții, în situația de a preda licențele la dumneavoastră la minister, pentru că dacă această problemă din spațiul public nu se rezolvă rapid (n.n. cazul Dumbrava), licențele noastre nu au niciun sens.
Colegii noștri sunt reprezentanți de organizații private, neguvernamentale și non-profit, și muncim de mai bine de 30 de ani în acest sector. În momentul acesta reprezentăm aproape 44% din totalul furnizorilor de servicii sociale din țara asta.
Modul actual de organizare a serviciilor sociale nu este rezultatul unei decizii pe care noi am luat-o, ca furnizori. Statul român a gândit acest sistem, cu mulți ani în urmă, iar acest welfare mix este modul în care România continuă să facă protecție socială. Deci Statul român ar trebui să aibă grija fiecărui element din acest sistem.
În sectorul nostru, blocajul cel mai mare este întârzierea nepermisă a mecanismului de finanțare ”banul urmează beneficiarul”. Legea 100 a fost adoptată în 2024, mecanismul trebuia să intre în vigoare în 2025 și s-a prorogat cu un an. Dar suntem în luna iulie 2026, mecanismul nu s-a pilotat încă, iar noi ne întrebam încă o dată : când va intra el în vigoare de fapt?
În condițiile acestei întârzieri, s-ar putea ca la anul să nu ne mai vedeți deloc pe piață, nici cu serviciile noastre în comunitățile unde lucrăm acum.
Aveți predate din luna aprilie standardele minime de calitate pentru serviciile sociale, revizuite, lucrate cu Banca Modială timp de peste doi ani. Ne întrebăm – când vor fi ele de fapt adoptate?
Această situație din spațiul public, încă o dată, grăbește un proces de reformă, așa cum s-a întâmplat în trecut în urma scandalului ”azilelor groazei”. Legea 100/2004, țineți minte, tot așa a apărut, în urma unui scandal public. De ce avem nevoie de încă un scandal din acesta, de fiecare dată, pentru ca un proces de reformă normal (și un sistem de reglementare normal) să se reformeze?
Deci, legea 100/2024, mecanismul de finanțare, pentru noi acestea sunt condițiile elementare pentru a putea funcționa.
Standardele de calitate revizuite sunt lucrate foarte minunțios, la virgula. Nu le avem încă adoptate nici pe acelea.
Domnule ministru, Vă întrebați mai devreme de ce nu cunoaștem bine realitatea din teren. Putem sa vă spunem foarte clar de ce – nu avem nici în ziua de azi, după 15 de ani de la adoptarea legii asistenței sociale, un Observator al serviciilor sociale. Legea 292/2011 îl prevede, în fapt el este total inexistent…Și totuși, datorită șantierului de reformă pe care Banca Mondială l-a coordonat, avem acum indicatorii de monitorizare stabiliți, avem standardele de cost stabilite, avem mecanisme de costificare, dar ele stau în sertar, în continuare.
În domeniul dizabilității, costul suplimentar al dizabilității a fost o responsabilitate asumată prin strategia națională. Nici până în ziua de azi nu s-a făcut nici un efort de calculare a acestui cost.
Toate aceste elemente tehnice pe care furnizorii privați non-profit le-au discutat cu creionul în mână, alături de colegii din sistemul public, alături de specialiștii Băncii Mondiale și alături de cei din minister. Din păcate, ele există doar pe hârtie și în sertare.
Noi ne întrebăm pur-și-simplu: câte scandaluri ne mai trebuie, ca să le și vedem realmente implementate?
Astăzi vin în fața dumneavoastră într-o dublă calitate, în sensul în care colega mea, Daniela Tonsch, președintă a Consiliului Național al Dizabilității din România, m-a mandat să o reprezint. Ei i-a fost imposibil să participe fizic la această întâlnire și, la fel ca și mulți alți lideri din ONG-uri, persoane cu dizabilități sau nu, a solicitat ca întâlnirea să fie în format hibrid.
Să ținem cont altădată că asta este o variantă de accesibilizare care e absolut necesară celor care nu pot să se deplaseze și fizic nu pot ajunge într-o sală. Daniela m-a delegat să vorbesc și numele CNDR pentru că în ultima vreme, legat de dizabilitate, noi am avut intervenții comune pentru a urmări cum se realizează procesul de dezinstituționalizare.
Dincolo de acest lucru, am să vă mai fac o mărturisire. In interiorul federației noastre, care are 47 de furnizori de servicii sociale privați, a fost o întreagă dezbatere după ultima situație din spațiul public. (n.n. – cazul Dumbrava). Am avut două zile de dezbatere; idei foarte multe și discuții foarte multe pe tema: de unde până unde trebuie să ne negociem noi poziția și ce trebuie să înțelegem din tot ceea ce s-a întâmplat?
Noi înțelegem următorul lucru: dacă abdicăm de la principiile noastre și de la valorile pe care le avem în servicii sociale, este o greșeală similară cu autodesfințarea.
Trebuie să înțelegeți că acolo unde statul nu și-a făcut datoria, el trebuie să și-o facă totuși, iar apoi trebuie și să ne spună de ce nu a făcut-o, în mod corect și asumat. Nu vrem să constituim niște culpe neapărat, dar vrem să știm cine sunt cei care au trimis oameni în alte locuri decât în servicii sociale care sunt licențiate, de ce fac acest lucru. Aceștia spun că n-au avut alternativă. Și cum facem totuși să nu mai existe această situație?
Pentru că altfel, oricât vom vorbi noi de la o tribună, oricât ne vom ventila într-o astfel de întâlnire (care nu-i așa, are și un astfel de scop?), lucrurile nu se vor repara în sistem, acolo unde oamenii au nevoie de multe servicii.
Din discuția asta din federația noastră a apărut și o idee foarte interesantă: și anume aceea de a face avioane de hârtie din licențele noastre, să le trimitem direct la Ministerul Muncii, dacă licențele nu mai au nicio valoare în țara aceasta. Sperăm să nu ajungem la lucrul acesta. Îmi asum ideea aceasta venită din frustrarea pe care o resimțim.
Revin la ce se întâmplă în dezinstituționalizare. Vă chem la acest subiect pentru că el este foarte important. Am observat că încep să apară apeluri de la persoane care au fost dezinstituționalizate, care se adresează nouă și celor de la CNDR.
Oamenii sunt foarte supărați că sunt dezinstituționalizați într-o formă sau alta și nu înțeleg de ce ei, pentru că nu avem niște criterii foarte clare, ca să putem explica acest proces.
Oameni care, prin ceea ce răspund, dovedesc că nu sunt suficient de pregătiți pentru acest pas. Fie că respectivii au capacitatea redusă de înțelegere și oricât ar fi fost pregătiți, n-au reușit să proceseze informația, fie pentru că în mod real n-au fost pregătiți. Noi n-avem de unde știi. Ce știm, însă, este că managementul de caz este o zonă în care trebuie să se mai intervină.
Știm că trebuie neapărat ca măsurile post-dezinstituționalizare să fie realitate, nu doar niște deziderate: vom avea echipă mobilă sau vom monitoriza odată pe lună?
Mai ales că se face o dezistituționalizare la asistentul personal profesionist, care înseamnă o vulnerabilitate maximă în situația persoanelor care sunt fără discernământ. Avem și astfel de cazuri și nu sunt puține la număr.
Și aici vă fac o propunere: haideți să gândim, stând la masă și discutând toate aceste aspecte, despre varianta în care persoana cu dizabilități ajunge să sezizeze dacă îi se întâmplă ceva neplăcut, altfel decât la 112, unde va fi foarte greu să se exprime și… să povestească ceea ce trebuie ca să fie ajutată.
Haideți să ne gândim cum facem cu APP-ul și cu locuirea persoanelor cu dizabilități la domiciliul APP, care era o excepție în prevederile inițiale și a devenit pentru mulți o regulă.
Haideți sa vedem ce facem cu oamenii aceștia care nu trebuie să nu fie abandonați undeva, într-o familie cu care nu s-au văzut de ani de zile, poate niciodată și pentru că a fost nevoie să se dezinstituționalizeze rapid, procesul nu s-a derulat așa cum trebuie.
